luni, 7 ianuarie 2013

Tigara de la miezul noptii.

Dardai de frig pentru o singura tigara care sa-mi corupa sangele pletoric ce-mi curge prin venele fiintei mele. V-ati gandit vreodata cum in orice scrumiera se afla o abundenta de vise, visuri, dorinte, esecuri.. ? Cu fiecare tigara stinsa, dispare un vis. Poate nu al nostru... dar pe undeva se stinge o stea. Asa se sting visele, cum se sting si tigarile, la fel de usor. Iata cum se apropie cu pasi repezi anul 2013, aparent, nu am murit, cum se zicea. Am o viata inainte. Dar.. o am ? Chiar am viata asta inainte sau se presupune ca trebuie sa-mi calauzesc singura stelele stinse precum apesi cu indarjire un chistoc de tigara intr-o mare de cenusa. Da... cata cenusa, nu ? Scrumul asta.. E mai mult decat o cenusa aparenta, ne caracterizeaza, asa cum ne caracterizeaza si tabiet-urile de zi cu zi.. Cafeaua, visele, scrisul, gandurile.. Ne trezim in gand cu o amintire si seara apare alta. Ne dorim in fiecare zi sa ajungem unul din personajele acelea de film, a carui viata este roz si putem avea tot ce vrem. O cearta se rezolva printr-o partida de amor iar moartea unei persoane dragi printr-o suferinta ce nu este prea des redata, urmand partea cu "After 10 years". Si cateodata stau si ma gandesc.. De ce sa vreau sa fiu un chip prozelit unui cult de falsificatori de sentimente, apartinand de un film anodin ? Da, devine parte din viata noastra ori de cate ori ne uitam la el, si cand surprindem un personaj ce-si aprinde o tigara, primim in noi o dorinta de a face.. ei bine, ceva. Dar ce ? Oare stim cu adevarat incotro ne indreptam? Stim cu adevarat care ne este calea, cum suntem storciti si chinuiti de viata? Are rost ? Poate ca are, numai asa avem sansa de a calca cu propriile picioare pe calea faurita de noi. Catre visurile noastre.

Sunt o persoana simpla, citesc, vad, scriu, respir, pictez, cant. Nimic mai mult. Poate ca uneori sunt bavarda si expansiva in termeni mai mult sau mai putin coerenti. Dar macar ma fac inteleasa. Se spune ca cei care nu te inteleg, nu-ti merita prezenta. Dar o fi asa pt ca nu esti tu capabil sa te adaptezi, sau pentru ca ei nu vor sa te inteleaga ?

Stateam pe veranda si priveam, cum fac aproape in fiecare seara, inghetand si tremurand de frig, cautand cu coada ochiului fiecare miscare deasupra zapezii asteia murdare. Tiruri si trenuri isi faceau loc prin intunericul infricosator,dospit de pori de gheata si de fum. Luminile se vedeau ca niste expuneri lungi, pentru ca asta ne e viata. O expunere lunga. Privim inapoi si vedem exact rezultatul unei fotografii cu expunere lunga. Doar ca pe diferite perioade ale vietii sau chiar timp.

Scriu si scriu si nu ma pot opri, nu am scris de atata vreme, nu m-am caracterizat pe mine de atata vreme. In sfarsit sunt fericita. Nu mai vad rostul posturilor in care sa-mi exprim devastarea. De ce sa nu se stie ca in sfarsit sunt impacata cu mine insami ? Si pentru ca stiu ca lumea ma urmareste, nu pot spune decat ca (asa cum spuneau si altii), traiesc un nou inceput. Un inceput promitator reprezentand calea mea. Dar...oare.. o sa traiesc ? Privesc cu groaza toate omorurile de la televizor. Chiar daca il sting, ele raman in amintirea si durerea a sute de oameni zilnic. De ce omoram ? Mi-e frica numai cand ma gandesc ca poate voi fi si eu omorata.. pentru nimic. As vrea sa imi stiu viitorul, varsta la care voi muri, doar ca sa stiu daca mai .. mai are rost sa lupt ? Dar pentru ca nu-l stiu si nu exista vreo cale de-a-l afla, voi continua sa-mi urmez visele, n-o sa le las sa se stinga, asa cum mi se sting tigarile.. atat de repede. Degeaba ma mint cu tigari subtiri si lungi, se sting la fel de repede ca si cele normale. O cana de cafea imi revigoreaza dimineata. O cana de ceai ma incalzeste. Si un zambet aruncat la intamplare care pica unde trebuie imi lumineaza ziua. Insa nu mai stiu unde sa mai gasesc zambetul asta.. pentru ca al meu nu este indeajuns. Vreau..vreau zambetul perfect, langa care sa ma pot trezi dimineata, asa cum am facut-o o singura data cu adevarat. (D). Dar timpurile se schimba, eu ma schimb, lumea se schimba. M-am obisnuit sa fiu in sfarsit fericita, dar e destul ?

Frigul asta imi intra din ce in ce mai puternic in gandire si in oase. Mi-e teama de moarte, mi-e frica de moarte, mi-e groaza de senectute. Nu vreau si nu-mi pot imagina batjocura pe care va trebui s-o suport de la cei mai tineri, atunci cand eu probabil imi voi pune toata increderea intr-un baston. Pentru ce voi fi trait atat, pentru umilire doar pentru ca nu mai sunt.. carne vie ? Carne tanara? Si totusi.. poate n-o sa traiesc atat de mult, o sa traiesc cat imi trebuie, cat e nevoie, sa-i vad pe cei apropiati mie fericiti, asa cum ma vad si pe mine. Tristetea aparenta isi face din cand in cand prezenta printe ramuri de amintiri. Dar de ce sa fim tristi cand putem sa zambim ? Simplul suier al sinelor de tren ma face sa zambesc.. Ma gandesc la calatoriile spre mare si spre munte. Un suflu al tineretii mele pe care nu vreau sa-l uit. Nu-mi voi uita niciodata tineretea. Si probabil ca nici pe cei care au avut nevoie de mine, si cei care m-au ajutat. Nu am scris un post ca sa arunc reprosuri si intrigi despre altii, nu are rost. Nu poti educa omenirea, doar omenirea te educa pe tine. Te educa sa fii exact asa cum sunt toti. Cate-un ipochimen sortit pieririi isi permite sa nu se supuna societatii, sperand ca se poate autoeduca. Sperati degeaba. Oricum veti deveni ca societatea. Veti deveni o tigara din sutele de mii ce se fumeaza zilnic si care distrug plamani si vieti, asa cum si oamenii distrug oameni. Dar cum se spune, tot raul spre bine. Cu fiecare distrugere, te stergi de praf, te ridici si mergi mai departe cu tot mai multa speranta si tot mai multa convingere ca nu esti doar o.. tigara.

M-am lamurit ca inca ma cunosc pe mine destul de bine, nu m-am pierdut in randuri, eu cel putin, nu stiu de cititor. Dar.. sunt in sfarsit lamentabil de bine dispusa si nu mai am nevoie de persoanele din jurul meu sa faca asta. M-am ridicat dintr-un abis si ma indrept spre un rasarit de mare, pe care il iubesc atat de mult. Ba nu.. ma indrept spre aurora boreala, lucrul pentru care traiesc, visul meu cel mai adanc, s-o vad, s-o pozez, s-o simt, sa mi se reflecte pe pupile asa cum se reflecta jucariile intr-ale unor copii nevoiasi. Am nevoie de ea, e lucrul ce ma tine in viata, ce ma face sa lupt pentru toate celelalte visuri ale mele. Da, sunt fericita si momentan asta e tot ceea ce conteaza. Dar ca sa nu fiu ipocrita, sunt multe persoane carora ar trebui sa le multumesc, si totusi, ele se stiu deja.

Ma indrept spre un nou an, cu tigarile mele lungi si subtiri, in prezenta frigului etern si caldura sufletului meu. Prevad o contopire destul de frumoasa.

marți, 28 februarie 2012

Doar de dragul atlora.

V-ati gandit vreodata cum ar fi sa incerci cu disperare sa nu fii o parte din cineva, ci toata viata acestuia? Cum ar fi ca intr-o secunda totul sa dispara ? Dupa ce ai muncit atat, o persoana imunda iti fura.. tot.. devii un nimeni. Sa fii aruncat la gunoi, uitat de lume, aruncat intr-o genune..devenind.. cel care erai inainte, o persoana mizerabila, trista, inoportuna..
Cand te gandesti ca nimic n-ar mai putea fi la fel, iti este greu sa te pozezi intr-un tablou vechi, cu sentimente lovite in plin de senectute. Dar daca.. revii ? Daca esti uitat si nimeni si nimic nu te-ar mai aduce la viata ? Nici macar sunetul unui pian suav, sau viziunea unui rasarit de soare pe marginea unei plaje genuine. Daca toate astea ar disparea ? Cum ar fi sa fii tu cel care distruge acest tot al altcuiva ? Cum ar fi sa distrugi un suflet nevinovat din cauza dorintelor tale de a te ridica peste nivelul societatii ? Va fi oare prea tarziu cand vei realiza ca sufletul pe care l-ai pierdut.. era mai mult decat o simpla societate ? Ai vrea sa strici totul ca in final sa ramai cu nimicul care-ti strapunge gandirea? Sa ramai.. un nimic?

Daca o persoana ti-ar promite marea, ai crede-o ? Sau te-ai crede mai intai pe tine? Ai fi de acord in a deveni ceva ce nu esti? O persoana a carei chip este artificios? O persoana luxurianta si vindicativa? ASTA ESTI?! Tu zici ca nu, dar toti celilalti zic ca da.. Priveste putin in jur, nu intr-o oglinda. Incearca sa fii tu oglinda si sa te vezi in viziunile celorlalti, nu ii lua pe ceilalti ca propria oglinda. Si totusi, ai avea vreodata certitudinea ca tot ceea ce faci e bine? Certitudinea ca daca alungi o persoana din viata ta pt alta vei fi fericit ?

Mi-e dor de zilele in care nu aveam ganduri, zile in care mainile mi se plimbau lin pe clapele unui pian si gandurile mele se transformau in note muzicale atent vorbite, atent rostite, atent sorbite de urechile celor din jur. Dar de fapt.. cantam pentru ceilalti sau cantam pentru mine? Cantam pt propria-mi durere intiparita pe sufletul meu de materie cenusie.. Un suflet care a inceput, incetul cu incetul, sa se solidifice, sa devina o banala piatra, urmand a se rastogoli la infinit dupa ceva ce nu va gasi niciodata : perfectiunea. Nu sunt perfecta, sunt un ipochimen banal prin natura firii, dar complex prin ratiunea gandirii, complex prin felu-mi de a fi, complex prin banalitatea proprie. Toti incercam sa iesim din tipare.. Dar.. oare.. putem? Nu cumva facem o greseala incercand sa ne hiperbolizam propriile experiente? Se intampla ceva cu noi, suntem intr-o cadere nesfarsita intr-un abis fara fund. Asta sa fie oare explicatia vietii? Sensul vietii? Nu, am fost invatata ca sensul vietii este acela de a-i gasi un sens. Si atunci, de ce iesim cu totii din tipare si cautam mereu ceva mai bun, ceva perfect? Sunt de parare ca nu trebuie sa traim de dragul altora, de ce sa nu traim pt noi insine? De ce sa dam cu piciorul atunci cand apare ceva la suprafata, mai bun? Poate nu stim cum va fi si ce va fi.. Si atunci, de ce sa ne facem rau? De ce, de ce, de ce? Spune-mi, gandule, tu m-ai rani vreodata?

luni, 20 iunie 2011

Mai intreaba-ma o data.

A trecut, s-a dus, nu va mai fi, nu se va mai intoarce. Dar va fi altceva, un nou inceput? Poate ca da, poate ca nu, o noua raceala, o noua acoperire de inimi, o noua atingere si un nou suspans, o noua curiozitate si in final, o noua neicredere. Vad sentimente cu ajutorul cuvintelor si simt atingerile cu ajutorul firului gandirii.. dar parca ceva nu e in regula? Unde este siguranta absoluta pe care ma bazam cand inca picioarele nu-mi aluncau pe gheata morbida? S-au schimbat multe in mine, iar gandirea mea pare sa fie singura care-mi mai este alaturi si care-mi spune ce sa fac pe caile ei prodigioase sau chiar fulminante.
In orice caz, iata-ma, prieteni, am revenit. Probabil unora va pasa, iar majoritatea nu ar arunca nici macar un banut pt cuvintele cuiva straniu, inoportun. Mi-am finalizat trairile emotionale, le-am lasat in trecut, a venit timpul sa-mi gasesc o noua cale de mijloc, o noua oportunitate de a reincerca sa ma cunosc pe sine, sa-mi aflu propriile ganduri.
Ana. Ce nume simplu, nu? Un nume banal prin natura firii. Incerc oare sa-mi depasesc conditia? Poate ca mi-am depasit-o, poate ca sunt mult sub limita constiintei mele. Nu voi sti niciodata pana nu voi cunoaste o ana exact ca mine sa-mi dau seama cum sunt de fapt. Nu voi sti niciodata cum sunt privita din exterior, asadar, nu exista 2 persoane la fel Ce viata frumoasa era aceea cand nu eram stapanita decat de propriile-mi cuvinte. Cuvinte, care prin ratiune si perceptii sunt moarte. Da, cuvintele sunt moarte. Atunci cand ies la iveala nu sunt decat reproduceri ale imaginatiei noastre, adevaratul lucru viu. In momentul in care gandul iese sub forma unui cuvant si cade pe randuri de scris, moare.. Reinvie abia atunci cand se regaseste in gandirea altei persoane, abia atunci cand stii ca cineva te asculta, atunci cand stii ca nu esti singur. Un blog pricajit nu-mi ofera satisfactia aceasta, setea de cunoastere. Sunt ipocrita, un ipochimen prozelit cultelor rationale ale celor ce-si ascund gandirea. De ce mi-e frica sa ma exteriorizez in fata persoanelor? Nu am nicio reactie la reactiile acestora, ma lasa toti rece, poate de aceea. Nu cer o gandire de geniu care sa ma asculte, de fapt, nu cer pe nimeni, cer doar intelegere si lipsa repulsului de a spune "poftim?". Da, serios, mai intreaba-ma o data, s-ar putea sa-ti raspund la fel,but in my mind I've killed you three times already for barely trying to reach who I am NOT.
Mi-e dor de timpurile in care mergeam pe coaste si simteam vantul mangaindu-mi obrazul crapat de soare, atunci cand eram cu oamenii care imi stiau cu adevarat gandirea. Vorbind aseara cu unul din ei mi-am dat seama ca gandirea nu tine de timp, tine de modul in care petreci timpul, modul in care evoluezi. Vorbind cu aceasta persoana mi-am dat seama.. ei bine.. mi-am dat seama ca mi-e dor de multe lucruri. Mai intreaba-ma o data si iti voi raspunde.. dar iti voi raspunde asa cum trebuie doar daca vrei sa ma cunosti..

Am revenit prieteni, urmatoarea postare va avea legatura cu chipurile angelice regasite in oamenii de zi cu zi, oamenii aceia care-ti dau speranta, legat de ce mi-a zis unul din prietenii mei de demult. Voi reveni curand cu inima calda (sau rece, depinde cum ma stiti, I mean I'm the cold hearted bitch) pentru a va incalzi/raci la randul meu inimile voastre lovite in plin de senectute. Invatati sa zambiti, poate iesiti din genune prin puterea unui fapt vesperal.
Ne mai auzim. Sper.
Din nou.
Si inca o data.

marți, 30 noiembrie 2010

Glossa.

Nu, nu glossa pe care o stie toata lumea, Glossa lui Eminescu.
NU! nu acea glossa. Ci.. glossa mea. Atat am de spus. Mersi.

Ana Diaconu - Glossa.


Timpul vine si ramane,
Anii trec dar nu mai vin,
Dar eu tuturor le-as spune
Ca se-asteapta un declin.
Toata lumea astazi crede,
C-am ramas doar noi stapani,
Nu se simte nu se vede,
Chiar de stim ca sunt minciuni.


Si-am ramas doar noi pe strada,
Tremurand in stropii reci,
Sperand sa nu ne mai vada
Nici macar copacii seci.
Si-am ramas in toiul noptii
Frematand sa ne adune
Peste ceasurile noptii
Timpul vine si ramane.

Si visez cu disperare
La momentul vesperal,
Un moment de buna stare,
Cand nu vei mai fi teatral.
Mi-as dori sa-mi spui pe nume,
Sa ma stingi, sa ma alini,
Caci prin vechile volume
Anii trec dar nu mai vin.

Dar ne-am decrepit cu timpul,
Senectutea ne-a lovit.
Ne-am schimbat prolific chipul,
Ramoliti fiind, ne-am ivit.
Dar esti plin de lacomie,
Nu lasi lumea sa se-adune.
Tu mi-ai spune numai mie,
Dar eu tuturor le-as spune.

Pastulanta ne e soarta,
Alescons ne este darul.
Neinteleasa e arta,
Dar ratificat amarul.
Asadar e greu a spune..
Nu se stie pe deplin.
Dar o stie multa lume
Ca s-asteapta un declin.



Si-a venit timpul sa cerem
O viata fara truism,
Unde fapte efemere
Dau dovada d-eroism.
Dar noi am trecut prin viata,
Iar durerea nu se vede.
Daca-am spune ca ne-agata,
Toata lumea astazi crede.

Iar eu te-am iubit prea mult,
Tu mi-ai fost abominabil,
Insa timpul a trecut,
Iar tu m-ai uitat, probabil.
Ceasurile au apus
Si noi am ramas romani.
Oamenii au spus ce-au spus,
C-am ramas doar noi stapani.

Toate-s noi si vechi sunt toate.
Am pierdut ceva din mine..
Sentimente-abandonate,
Lacrimi multe si suspine.
M-am ascuns de lumea vie,
Unde bucuria sede,
Iar starea-mi de marsavie,
Nu se simte, nu se vede.

Si-am ramas doar eu la fel,
Tu nu mai esti langa bine.
N-am rabdarea de otel
Ca sa pot trece cu bine.
Asadar, voi afirma
Ca peste cateva luni
Va veni si vremea mea,
Chiar de stim ca sunt minciuni.

Chiar de stim ca sunt minciuni,
Nu se simte, nu se vede.
C-am ramas doar noi stapani,
Toata lumea astazi crede
Ca se-asteapta un declin,
Dar eu tuturor le-as spune:
Anii trec dar nu mai vin,
Timpul vine si ramane.

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Visurile raman vise. Si devin obsesii.

Da.
Vis - ce ar putea fi mai frumos ca visul perfect? Atotputernic? Inavuabil, lipsit de defecte? O incarnare a dorintelor ce se imbina cu focul obsesiilor noastre si nu dureaza, in mintea noastra, mai mult de 5 minute. Da. Doar 5 minute. Ati observat cum visam, si apoi ne trezim brusc. E dimineata. Soarele ne strapunge ochii cu razele lui provocand dureri in adancul mintii noastre, noi incercand sa ne aducem aminte ce-am visat, constientizand ca a trecut noaptea si pe durata acesteia mintea noastra nu a proiectat absolut nimic pe gene?
Vis = înlănțuire de imagini, de fenomene psihice și de idei care apar în conștiința omului în timpul somnului.
Dar da. Acest substantiv "Vis" are 2 intelesuri cand e pus la plural.
Vis = subsantivizarea verbului "a visa."
Visuri = aspiratii.

Nu exista om care sa nu aiba vise si aspiratii. Iar obsesia realizarii visurilor devine un vis, devine un truism, o banala obsesie deja iritanta, anodina, precara.
De ce de fiecare data oamenii isi gasesc un hobby de care se ataseaza din ce in ce mai mult. Nu-l mai pot schimba, parca li se imprima pe praful din craniul lor. Un praf combinat cu ganduri poate prea putin genuine (si nu copiate), ganduri fara pic de creativitate, ganduri incapabile de a cauta o salvare, un mod de a petrece altfel timpul, inafara celui de a se produce.. "rutina" unei rutini, iubirea aceluiasi lucru, iubirea proprii obsesii, devenind imunda, deja.

Visurile raman vise. Si devin obsesii.
De ce am ales acest subiect?
Nu stiu. Sunt apostata si prozelita unui cult a spontanietatii.
Am fost inspirata de un prieten, un amic. L-am rugat sa-mi spuna 2 cuvinte. Am primit "Vis si obsesie."
Iar aceste 2, combinate, creeaza placerea unei scrieri anodine, cu o legatura strict puternica, legatura dintre ridicol si sublim.
De la sublim la ridicol.. este un pas infim.
Sa ne gandim. Un ipochimen prezinta idei ce apar in constiinta sa in timpul somnului, cum spune definitia. Dar un altul, pe acelasi subiect, isi tulbura propria vointa cu idei fixe, prestabilite, o imixtiune de ganduri apartinand unui truism, ganduri bazandu-se pe aceleasi idei, pe aceeasi rutina.
Persoanele combina drama cu obsesia.
Si astfel se obtine obsesia de a dramatiza, de a vrea atentie obtinuta abominabil prin iritarea persoanelor, care, cand vad persoana intr-o stare jalnica si presarata cu suferinta pe gene-i, nu-i vor spune sa "se care".

Toti vrem atentie. Dar de ce nu o putem obtine in mod radiant? Fulminant? De ce nu?
Pt ca astia suntem, nu ne putem dovedi noua cine suntem si ce vrem. Nu. Nu ne-am nascut sa fim cine vrem, ci sa fim cine trebuie. Iar daca nu ar trebui sa fim cine trebuie, am fi cine vor altii. Pt ca la asta se rezuma societatea noastra. La stoparea visurilor si implinirea obsesiilor. La imprejmuirea gandurilor semnificative si elaborarea de noi indoctrinari, predispuse la anacronism, la erori, la nesatisfaceri. Si visam.
Iar visatul e tot ce ne ramane de facut. In subsidiar, nu putem arata lumii ce vrem doar prin niste visuri si niste dovezi decrepite. Ne trebuie ganduri sustinute de argumente puternice. Dar gandurile noastre sunt de ceva vreme indoctrinate sa gandim in favoarea "LOR", sa nu ne putem da seama care-i diferenta dintre vise si visuri. Iar mai apoi obsesii.
"Visurile de a demonstra ca obsesiile pot fi doar niste vise."
Ce pacat ca nimeni nu ne-asculta. De ce mi-am dat eu seama de diferenta? Pt ca m-am saturat de ganduri pastulante in mod inoportun si cuvinte aruncate aiurea, oameni fara pic de sens si fapte fara pic de judecata.

Vreau sa visez ca exista si visuri..

Ne mai auzim. Sper.
Din nou.
Si inca o data.

luni, 15 noiembrie 2010

A venit Iarna.. Acopera-mi inima cu uitare.

That's what they all say, he said.
But I swear to myself I'm the only one who told you that..

Si, iata-ma inca o data in anotimpul asta atat de inoportun. Il simt ca pe o emulatie intre propriile-mi sentimente cu el insusi. Ma simt prozelita unui cult de falsificatori de sentimente, asadar, sunt vindicativa, dar nu din rautate. Vreau sa ma elberez de ghearele ce ma tin prinsa intr-o genune ezotera si nu ma lasa sa tip, sa urlu, sa las durerea sa iasa din mine, sa iasa din mine provocandu-mi alta durere ca apoi sa iasa si aceasta!
Da, ma doare, ma doare din ce in ce mai tare cand stau si ma gandesc ce truism trece prin gandurile mele.. Sunt versatila si nu stiu ce vreau..
Sau stiu ce vreau? Cu siguranta stiu ce vreau.. Dar daca ce vreau este imposibil de obtinut? Dar de ce este imposibil de obtinut? Poate pentru ca nu stiu ce vreau? Sau poate pt ca.. sunt prea trista pentru a ma mai gandi la consecinte? Traiesc cu gratitudine fata de persoanele care-mi sunt aproape, traiesc cu mine, traiesc pt mine..
Am avut de curand la scoala o tema "Cine sunt eu?" (Cu alta ocazie, probabil, o voi posta.) si chiar am reusit sa imi pun, in sfarsit, aceasta intrebare, gandindu-ma mai mult sau mai putin la.. tine?
Da.. Cine sunt eu? Eu.. eu sunt eu. Intrebarea mai importanta este "cine esti tu?" sau .. mai bine zis. (nu, nu mai bine, dar mai neconfuz.) Cine sunteti voi?
Voi.. voi sunteti cei (inclusiv tu..) fara de care eu nu as fi eu. Si acum stiu ca v-am aburit de tot.
M-am gasit in pozitii anodine in aceasta perioada, cu toate acestea, m-am simtit si o persoana fara de care tu(voi) nu ati fi schitat un zambet prodigios. Macar atat, nu? Mi s-a zis ca sunt o persoana suficient de amuzanta incat sa nu primesc o tigaie in cap la glume proaste. Si mi-am dat seama ca sunt amuzanta uneori prin glume genuine, alteori prin lucruri legate de starile mele, momente in care eu ma simt alienata de lume, iar altora li se pare amuzant. Dar nu, nu ma supara. Habar NU aveti cat ma bucura ca desi eu sunt suparata, lumea nu sta dupa mine sa ma intrebe ce am, si-i pot face sa zambeasca, sa rada, sa ma ia in brate pt ca le fac ziua mai buna. Este.. cel mai frumos dar. Este.. tot ce un om searbad, anost ca mine isi poate dori. :)
Mi-e dor .. nu stiu de ce mi-e dor. Dar stiu ca imi este. Probabil ca imi este dor de momentele in care stiam cu siguranta de ce imi era dor. Cu toate astea, de e am ajuns aici? De ce am ajuns sa-mi exprim sentimentele pe o pagina de jurnal virtual, cand eu.. nici macar nu sunt in stare sa tin un jurnal? Nu am fost in stare niciodata. De ce? Sunt o persoana mult prea spontana (cel putin asa credeam ca sunt) ca sa-mi pot tine ideile pe o pagina simpla, recitindu-le mereu in acelasi fel, fiecare cuvant fiind mereu scris pe aceeasi pagina, in acelasi loc. Nu, nu ma caracterizeaza.
Dar.. scriind.. imi dau seama ca incep sa ma descarc. :) Ce bine ca probabil nu citeste nimeni.
Da, incep sa ma descarc.. V-am aratat, asadar, si latura mea "artistica" de scriere, nu numai cea simpatica, amuzanta, precum volumele specii de oameni. Mi-au zis diferite persoane ca le trebuie un dictionar ca sa-mi inteleaga arta. Dar ma pot ruga si le pot traduce chiar eu.
Hah, iar am devenit egoista, am divortat de legatura mea profunda cu neologismele in aceasta scriere, deja, se pare.
M-am gasit deseori in diferite posturi penibile.
Sau nu neaparat posturi.. situatii. Sau? Situatii din care nu vroiam sa mai plec... dar plecam fie ca vroiam, fie ca nu.
(Fac o paranteza, asadar, paranteza :
valentin oprea: sa iei in considerare chestia asta
valentin oprea: nu prea e ok sa incepi cu ,,salut dobitocilor"
Lintu™.: Meh.. )
valentin oprea: m-am prins ca e asa la....'shto dar..unii prosti
valentin oprea: poate nu se prind
Lintu™.: E la 'shto grav. )
Chiar ii multumesc acestui ipochimen ca-mi da sfaturi si se implica in latura mea profesionala (not) de a scrie pe o pagina. >:D< Hug, omule. :))

Reveniiiiiiind.
Cine nu s-a gasit vreodata visand, si avand cel mai frumos vis?
CINE?!
Nimeni.
Si sa ne fi dorit sa visam panaaaa dimineata?
Si mai mult? Si mai mult? Si tot mai mult? Sa nu iesim din lumea aceasta. O lume a viselor in care noi insine sa putem visa.

Ca apoi sa ne trezim brusc la apelul unei persoane "scoala, ba, putoare."
Dupa o serie de injuraturi, ne cufundam la loc in perna, si ne gandim ce visam. Ne aducem aminte. Injuram si mai tare.. si ne trezim tristi, melancolici, inavuabili..
Sau situatii in care esti dispus sa minti pentru siguranta prietenilor tai fata de parintii acestora.. cand stii ca ei sunt in mare pericol? Ce rost are daca el/ea vor sa se ascunda de parinti?
Ai face orice ca sa-i fie bine, nu-i asa? Dar le-ai spune parintilor daca el te-a rugat din toti "muschii" lui sa nu?
Meh, asa ma gandeam si eu. Greu, isn't it?

Sau situatii in care iti vine sa-ti pocnesti colegul de banca pt ca l-ai ajutat la ceva teste, si ce s-a intamplat? El s-a ales cu o nota incredibila, iar tu ai dat inca o data colaps in ordinea gandurilor tale, dovedindu-ti ca esti un dobitoc indobitocit de infect in mod indobitocibil.. luand o nota de toata rusinea..

Momentan, sunt cam in pana de timp si idei. Probabil ca voi continua aceasta.. prima postare din anul scolar, dar nu acum.
Va multumesc tuturor.
Si ne mai auzim. Sper.
Din nou.
Si inca o data.

vineri, 20 august 2010

Un jeg, doua jeguri, trei jegi.

Eye for an eye and everybody goes blind.

M-am gândit sa încep cu aceasta sintagma astfel încât sa pot face o introducere la starea de mușamalizare si de scarba pe care mi-o provoaca aceasta populație.
Sentimente peste sentimente, toate aruncate aiurea.
Imi inspira :
I can't afford you, you cost me too many feelings.
Toate vorbe aruncate aiurea, de puștani care nu înțeleg absolut nimic și cred ca se joaca cu anumite persoane pe degete.
Îmi faceți scarba.
Anyway, iată-ma, m-am întors, eu cu teoriile mele revolutive pe care le am. M-am intors in a scrie pe o pagina virtuala, stand intr-o balta de ganduri, navigandu-mi propriile degete pe o tastatura prafuita si batuta de vreme.
Mda, iar scriu de parca as avea chef a ma juca cu fulgerul.
Anyway.. Gata cu rubricile : Specii de oameni.
Pe restul vi-i puteti imagina si singuri.
Imi pare rau ca-mi vars amarul aici, dar pt asta o si fac, stiind ca nu vede nimeni.
Voi reveni cu niste scurte scrieri, probabil.
Pana atunci, toate cele bune.
--
Lintu.

*Citit va rog urmatoarea postare, am scris-o in aceeasi zi cu aceasta, asadar o sa fie vizibila mai greu.