Doar de dragul atlora.

V-ati gandit vreodata cum ar fi sa incerci cu disperare sa nu fii o parte din cineva, ci toata viata acestuia? Cum ar fi ca intr-o secunda totul sa dispara ? Dupa ce ai muncit atat, o persoana imunda iti fura.. tot.. devii un nimeni. Sa fii aruncat la gunoi, uitat de lume, aruncat intr-o genune..devenind.. cel care erai inainte, o persoana mizerabila, trista, inoportuna..
Cand te gandesti ca nimic n-ar mai putea fi la fel, iti este greu sa te pozezi intr-un tablou vechi, cu sentimente lovite in plin de senectute. Dar daca.. revii ? Daca esti uitat si nimeni si nimic nu te-ar mai aduce la viata ? Nici macar sunetul unui pian suav, sau viziunea unui rasarit de soare pe marginea unei plaje genuine. Daca toate astea ar disparea ? Cum ar fi sa fii tu cel care distruge acest tot al altcuiva ? Cum ar fi sa distrugi un suflet nevinovat din cauza dorintelor tale de a te ridica peste nivelul societatii ? Va fi oare prea tarziu cand vei realiza ca sufletul pe care l-ai pierdut.. era mai mult decat o simpla societate ? Ai vrea sa strici totul ca in final sa ramai cu nimicul care-ti strapunge gandirea? Sa ramai.. un nimic?

Daca o persoana ti-ar promite marea, ai crede-o ? Sau te-ai crede mai intai pe tine? Ai fi de acord in a deveni ceva ce nu esti? O persoana a carei chip este artificios? O persoana luxurianta si vindicativa? ASTA ESTI?! Tu zici ca nu, dar toti celilalti zic ca da.. Priveste putin in jur, nu intr-o oglinda. Incearca sa fii tu oglinda si sa te vezi in viziunile celorlalti, nu ii lua pe ceilalti ca propria oglinda. Si totusi, ai avea vreodata certitudinea ca tot ceea ce faci e bine? Certitudinea ca daca alungi o persoana din viata ta pt alta vei fi fericit ?

Mi-e dor de zilele in care nu aveam ganduri, zile in care mainile mi se plimbau lin pe clapele unui pian si gandurile mele se transformau in note muzicale atent vorbite, atent rostite, atent sorbite de urechile celor din jur. Dar de fapt.. cantam pentru ceilalti sau cantam pentru mine? Cantam pt propria-mi durere intiparita pe sufletul meu de materie cenusie.. Un suflet care a inceput, incetul cu incetul, sa se solidifice, sa devina o banala piatra, urmand a se rastogoli la infinit dupa ceva ce nu va gasi niciodata : perfectiunea. Nu sunt perfecta, sunt un ipochimen banal prin natura firii, dar complex prin ratiunea gandirii, complex prin felu-mi de a fi, complex prin banalitatea proprie. Toti incercam sa iesim din tipare.. Dar.. oare.. putem? Nu cumva facem o greseala incercand sa ne hiperbolizam propriile experiente? Se intampla ceva cu noi, suntem intr-o cadere nesfarsita intr-un abis fara fund. Asta sa fie oare explicatia vietii? Sensul vietii? Nu, am fost invatata ca sensul vietii este acela de a-i gasi un sens. Si atunci, de ce iesim cu totii din tipare si cautam mereu ceva mai bun, ceva perfect? Sunt de parare ca nu trebuie sa traim de dragul altora, de ce sa nu traim pt noi insine? De ce sa dam cu piciorul atunci cand apare ceva la suprafata, mai bun? Poate nu stim cum va fi si ce va fi.. Si atunci, de ce sa ne facem rau? De ce, de ce, de ce? Spune-mi, gandule, tu m-ai rani vreodata?