Tigara de la miezul noptii.

Dardai de frig pentru o singura tigara care sa-mi corupa sangele pletoric ce-mi curge prin venele fiintei mele. V-ati gandit vreodata cum in orice scrumiera se afla o abundenta de vise, visuri, dorinte, esecuri.. ? Cu fiecare tigara stinsa, dispare un vis. Poate nu al nostru... dar pe undeva se stinge o stea. Asa se sting visele, cum se sting si tigarile, la fel de usor. Iata cum se apropie cu pasi repezi anul 2013, aparent, nu am murit, cum se zicea. Am o viata inainte. Dar.. o am ? Chiar am viata asta inainte sau se presupune ca trebuie sa-mi calauzesc singura stelele stinse precum apesi cu indarjire un chistoc de tigara intr-o mare de cenusa. Da... cata cenusa, nu ? Scrumul asta.. E mai mult decat o cenusa aparenta, ne caracterizeaza, asa cum ne caracterizeaza si tabiet-urile de zi cu zi.. Cafeaua, visele, scrisul, gandurile.. Ne trezim in gand cu o amintire si seara apare alta. Ne dorim in fiecare zi sa ajungem unul din personajele acelea de film, a carui viata este roz si putem avea tot ce vrem. O cearta se rezolva printr-o partida de amor iar moartea unei persoane dragi printr-o suferinta ce nu este prea des redata, urmand partea cu "After 10 years". Si cateodata stau si ma gandesc.. De ce sa vreau sa fiu un chip prozelit unui cult de falsificatori de sentimente, apartinand de un film anodin ? Da, devine parte din viata noastra ori de cate ori ne uitam la el, si cand surprindem un personaj ce-si aprinde o tigara, primim in noi o dorinta de a face.. ei bine, ceva. Dar ce ? Oare stim cu adevarat incotro ne indreptam? Stim cu adevarat care ne este calea, cum suntem storciti si chinuiti de viata? Are rost ? Poate ca are, numai asa avem sansa de a calca cu propriile picioare pe calea faurita de noi. Catre visurile noastre.

Sunt o persoana simpla, citesc, vad, scriu, respir, pictez, cant. Nimic mai mult. Poate ca uneori sunt bavarda si expansiva in termeni mai mult sau mai putin coerenti. Dar macar ma fac inteleasa. Se spune ca cei care nu te inteleg, nu-ti merita prezenta. Dar o fi asa pt ca nu esti tu capabil sa te adaptezi, sau pentru ca ei nu vor sa te inteleaga ?

Stateam pe veranda si priveam, cum fac aproape in fiecare seara, inghetand si tremurand de frig, cautand cu coada ochiului fiecare miscare deasupra zapezii asteia murdare. Tiruri si trenuri isi faceau loc prin intunericul infricosator,dospit de pori de gheata si de fum. Luminile se vedeau ca niste expuneri lungi, pentru ca asta ne e viata. O expunere lunga. Privim inapoi si vedem exact rezultatul unei fotografii cu expunere lunga. Doar ca pe diferite perioade ale vietii sau chiar timp.

Scriu si scriu si nu ma pot opri, nu am scris de atata vreme, nu m-am caracterizat pe mine de atata vreme. In sfarsit sunt fericita. Nu mai vad rostul posturilor in care sa-mi exprim devastarea. De ce sa nu se stie ca in sfarsit sunt impacata cu mine insami ? Si pentru ca stiu ca lumea ma urmareste, nu pot spune decat ca (asa cum spuneau si altii), traiesc un nou inceput. Un inceput promitator reprezentand calea mea. Dar...oare.. o sa traiesc ? Privesc cu groaza toate omorurile de la televizor. Chiar daca il sting, ele raman in amintirea si durerea a sute de oameni zilnic. De ce omoram ? Mi-e frica numai cand ma gandesc ca poate voi fi si eu omorata.. pentru nimic. As vrea sa imi stiu viitorul, varsta la care voi muri, doar ca sa stiu daca mai .. mai are rost sa lupt ? Dar pentru ca nu-l stiu si nu exista vreo cale de-a-l afla, voi continua sa-mi urmez visele, n-o sa le las sa se stinga, asa cum mi se sting tigarile.. atat de repede. Degeaba ma mint cu tigari subtiri si lungi, se sting la fel de repede ca si cele normale. O cana de cafea imi revigoreaza dimineata. O cana de ceai ma incalzeste. Si un zambet aruncat la intamplare care pica unde trebuie imi lumineaza ziua. Insa nu mai stiu unde sa mai gasesc zambetul asta.. pentru ca al meu nu este indeajuns. Vreau..vreau zambetul perfect, langa care sa ma pot trezi dimineata, asa cum am facut-o o singura data cu adevarat. (D). Dar timpurile se schimba, eu ma schimb, lumea se schimba. M-am obisnuit sa fiu in sfarsit fericita, dar e destul ?

Frigul asta imi intra din ce in ce mai puternic in gandire si in oase. Mi-e teama de moarte, mi-e frica de moarte, mi-e groaza de senectute. Nu vreau si nu-mi pot imagina batjocura pe care va trebui s-o suport de la cei mai tineri, atunci cand eu probabil imi voi pune toata increderea intr-un baston. Pentru ce voi fi trait atat, pentru umilire doar pentru ca nu mai sunt.. carne vie ? Carne tanara? Si totusi.. poate n-o sa traiesc atat de mult, o sa traiesc cat imi trebuie, cat e nevoie, sa-i vad pe cei apropiati mie fericiti, asa cum ma vad si pe mine. Tristetea aparenta isi face din cand in cand prezenta printe ramuri de amintiri. Dar de ce sa fim tristi cand putem sa zambim ? Simplul suier al sinelor de tren ma face sa zambesc.. Ma gandesc la calatoriile spre mare si spre munte. Un suflu al tineretii mele pe care nu vreau sa-l uit. Nu-mi voi uita niciodata tineretea. Si probabil ca nici pe cei care au avut nevoie de mine, si cei care m-au ajutat. Nu am scris un post ca sa arunc reprosuri si intrigi despre altii, nu are rost. Nu poti educa omenirea, doar omenirea te educa pe tine. Te educa sa fii exact asa cum sunt toti. Cate-un ipochimen sortit pieririi isi permite sa nu se supuna societatii, sperand ca se poate autoeduca. Sperati degeaba. Oricum veti deveni ca societatea. Veti deveni o tigara din sutele de mii ce se fumeaza zilnic si care distrug plamani si vieti, asa cum si oamenii distrug oameni. Dar cum se spune, tot raul spre bine. Cu fiecare distrugere, te stergi de praf, te ridici si mergi mai departe cu tot mai multa speranta si tot mai multa convingere ca nu esti doar o.. tigara.

M-am lamurit ca inca ma cunosc pe mine destul de bine, nu m-am pierdut in randuri, eu cel putin, nu stiu de cititor. Dar.. sunt in sfarsit lamentabil de bine dispusa si nu mai am nevoie de persoanele din jurul meu sa faca asta. M-am ridicat dintr-un abis si ma indrept spre un rasarit de mare, pe care il iubesc atat de mult. Ba nu.. ma indrept spre aurora boreala, lucrul pentru care traiesc, visul meu cel mai adanc, s-o vad, s-o pozez, s-o simt, sa mi se reflecte pe pupile asa cum se reflecta jucariile intr-ale unor copii nevoiasi. Am nevoie de ea, e lucrul ce ma tine in viata, ce ma face sa lupt pentru toate celelalte visuri ale mele. Da, sunt fericita si momentan asta e tot ceea ce conteaza. Dar ca sa nu fiu ipocrita, sunt multe persoane carora ar trebui sa le multumesc, si totusi, ele se stiu deja.

Ma indrept spre un nou an, cu tigarile mele lungi si subtiri, in prezenta frigului etern si caldura sufletului meu. Prevad o contopire destul de frumoasa.